Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Universitatea în trecere

        de Cătălin Pavel

Observaţii despre universităţi, făcute acum un secol, deci înghiocate fiecare în contextul ei istoric, dar care au puterea să ne facă să tresărim şi azi. Ce se mai aplică şi ce nu? Încep cu doi mari istorici români. Vasile Pârvan, în lecţia de deschidere a cursurilor de istoria antică şi istoria artelor, ţinută la 3 nov. 1919, la Universitatea din Cluj („Datoria vieţii noastre”) vorbeşte despre şcoala vremii drept „un sistem […] de industrializare şi multiplicare mecanică a ideilor noi şi de dresaj filosofic – în mas㠖 al animalului uman”. Constată apoi că universităţile („fabrici de cultură”) nu creează genii, ci, din contră, nimic altceva decât „nişte docili papagali intelectuali şi nişte gelatinoase nevertebrate etice”. Despre rolul specific al noilor instituţii româneşti: „dacă e ca noua universitate să nu fie decât încă o uzină de superficialităţi şi inutilităţi, de nonvalori sociale, culturale, politice, înfiinţarea ei nu e numai absurdă, e şi imorală.” Problemele apar, de fapt, zice Pârvan, mult înainte de universitate; sufletul elevului tipic este „total obosit, amărât, dezgustat şi adesea chiar mutilat de fabricile de banalizare sistematică, denumite şcoală primară şi secundară. Mai e vreo mirare că feciorul de ţăran trecut prin toată filiera uzinei şcolare e un simplu neurastenic ori un nevrozat iremediabil?”. Şcoala nu ar trebui să aib㠄rostul mecanic, militarist şi trivial al uniformizării gândului şi al regulamentării (sic) creării”; elevul nu poate „rezista tăvălugului nivelator care e şcoala organizată mecanic-industrial, supunând şi pe cel genial şi pe cel sărac cu duhul aceluiaşi dresaj cu locuri comune”. Universitatea ar trebui să fie „în haosul şi decăderea actuală, un adevărat spital pentru mutilaţii la suflet”. În fine, o remarcă de un cinism postmodern – „sute de monştri pseudoumani, numiţi specialişti, sunt aruncaţi [de sistemul de învăţământ] în viaţa socială spre a neferici la rându-le pe alţii” – contrastează cu finalul tipic pentru lirismul naţional-profetic al lui Pârvan: universitatea român㠄trebuie să convertească întreaga naţiune la cultul ideii pure”, să strălucească printr-o „cercetare neobosită a realităţii naţionale pentru ce are etern în ea […şi prin] activitate misionarică, social-culturală […] pentru prepararea întregii mulţimi a fraţilor cu taina cea mare a naşterii geniilor noastre universale.”

Nicolae Iorga susţine la radio în 1931 patru conferinţe (publicate în 1936) despre „Noua direcţie în învăţământul românesc”. Iorga spune că, indiferent ce alte reforme s-ar face, ”[d]acă şcoala nu va ridica mai sus sufletul cinstit al ţăranului şi dacă şcoala va continua să creeze sufletul fals al orăşenilor, ţara aceasta nu poate merge”. Cum trebuie să fie această şcoală: copiii să fie „primiţi cu un zâmbet de învăţători, pieptănaţi când nu i-a pieptănat cineva acasă […], hrăniţi din ce se poate, […] în loc să vină unii îmbuibaţi, iar ceilalţi lihniţi şi să li se dea aceleaşi note şi acelora care nu au mâncat şi acelora care au mâncat mai mult”. „În această şcoală să nu se predea teorie. Murim de teorie […] Cu cât ştie cineva mai puţină carte, cu atât face mai multă teorie”. Mai departe: „Dacă fiul lui Badea Ioan va fi învăţat aşa cum este învăţat fiul lui Mister John, apoi fiul lui Badea Ioan este incult, fiindcă el are cultura unei ţări unde nu va trăi niciodată şi nu are cultura ţării în care trăieşte. Mai puţină teorie, mai puţine manuale învăţate pe de rost, mai puţine vânzări de cărţi pentru profitul domnului învăţător!”. Despre şcoala care formează specialişti: „nici o specialitate nu poate să fie în adevăr folositoare pentru oameni […] decât când îşi înfige rădăcinile într-o cultură generală”. Acum, universitatea: rostul ei este în primul rând să cultive ştiinţa, dar în aşa fel încât „să dea societăţii cunoştinţe care să fie trecute în sufletul creator al tânărului.” „Universitatea nu trebuie să fie numai pentru unii; ea trebuie sa fie pentru toata lumea. Rolul profesorului: orice materie de studiu „are o valoare prin ea însăşi, dar are o valoare de două ori, de trei ori, de zece ori mai mare prin omul care este acolo pentru a o preda”. Atmosfera din universităţi: „necontenite cârâieli şi sâcâieli între profesori”. Tensiunea ireductibilă din aceste instituţii vine din „dublul rol al universităţilor, cultivatoare de adevăr şi pregătitoare de practicieni […] A face o împăcare a acestor două cerinţe este un lucru de mare dibăcie şi de un tact foarte subtil”.

Aş juxtapune acum acestor idei – lăsând pentru altădată şi pentru altcineva comentarii mai detaliate – şi viziunile a două mari personalităţi europene. Ideile celor două tabere se înnoadă (şi deznoadă) surprinzător. „Universităţile şi funcţia lor” este un eseu din 1928 al lui Alfred NorthWhitehead, matematician şi filozof britanic al ştiinţei, profesor la Harvard. Pentru el education is discipline for the adventure of life. „Cercetarea este o aventură intelectuală [...], iar universităţile trebuie să fie o casă a aventurii comune a tinerilor şi vârstnicilor”. Universitatea transmite desigur şi informaţie, dar într-un mod creativ (imparts information […] imaginatively), căci „din punctul de vedere al transmiterii de informaţie şi atât, nici o universitate nu şi-a mai justificat existenţa de când s-a răspândit tiparul în secolul 15”. Conflictul fundamental de la baza instituţiei: educaţia e un proces dificil tocmai pentru că ea lucrează pe două planuri simultan esenţiale – tehnic şi spiritual. Profesorii trebuie să combine erudiţia şi imaginaţia, însă sistemul poate produce, din păcate, şi profesori complet inadecvaţi (very efficient pedants and dullards), care plafonează generaţii de studenţi. Pentru stimularea imaginaţiei, soluţia este ca profesorii să facă şi cercetare, fără însă ca valoarea unui profesor să fie măsurată exclusiv pe baza publicaţiilor: „Pentru unele dintre cele mai fecunde minţi, a compune în scris, sau într-o formă reductibilă la scris, pare să fie o imposibilitate. În orice corp profesoral veţi vedea că unii dintre cei mai sclipitori profesori nu se numără printre cei care publică. Originalitatea lor are nevoie ca să se exprime de contact direct cu studenţii”. Asemenea profesori, chiar dacă numele lor sunt inevitabil uitate, sunt pentru Whitehead adevăraţi benefactors of humanity.

Sociologul şi economistul german Max Weber ţine la München, pe 7 nov. 1917, o conferinţă numit㠄Ştiinţa ca vocaţie” (publicată în 1919). Observă că tradiţia universitară germană nu ţine de democraţie, ci de spiritul aristocratic. În consecinţă, are o „adâncă neîncredere” faţă de cursurile foarte frecventate şi de universităţile prinse „în competiţia cât se poate de ridicolă a numărului de studenţi” (Frequenzkonkurrenz lächerlichster Art). Constată cu tristeţe că azi „numărul de auditori ai cursurilor este un criteriu al succesului (Bewährungsmerkmal), în vreme ce calitatea de savant este necuantificabilă şi controversată […] mai ales în cazul inovatorilor îndrăzneţi”. Unii studenţi fac greşeala să caute în omul de la catedră nu un profesor, ci un lider. Noi, însă, spune Weber, suntem profesori. A fi profesor (Lehrer) cere alte aptitudini decât a fi lider (Führer) sau decât a fi savant (Gelehrte). A face cercetare şi a preda necesită calităţi diferite, care se regăsesc în acelaşi individ doar din pură întâmplare, iar a fi profesor nu presupune şi nu trebuie să presupună a fi un lider. „Reţineţi: valoarea unui om nu depinde de calităţile lui de lider. Şi în orice caz, nu calităţile care fac pe cineva un savant şi un profesor excepţional sunt acelea are îl fac şi lider în domeniul orientării practice în viaţă sau în politică”. De altfel, cei care se cred chemaţi să fie lideri sunt adesea cel mai puţin calificaţi să fie, spune Weber. În final, le aminteşte profesorilor că dacă vor să creadă despre sine că au într-adevăr curajul propriilor convingeri (Bekennermut), trebuie să lupte pentru ele în afara universităţii, nu în clasă, acolo unde studenţii depind prea mult de ei ca să-şi permită să-i contrazică făţiş.

Ştiu că o sută de ani e mult, tare mult timp, şi că noi suntem astăzi stăpânii adevărului pe care cei de dinaintea noastră, bieţii, l-au căutat orbeşte, fără să ştie că era pe Google. Lăsând gluma la o parte, multe dintre observaţiile de mai sus sunt într-adevăr circumscrise istoric şi intelectual şi nu au cum reprezenta soluţii sau standarde procustiene de aplicat azi. Dar am impresia că frecventarea cu discernământ a celor vechi – de acum un secol, sau de acum douăzeci de secole – ne poate uneori urni. Sau chiar opri din rostogolire.

Nr. 06 / 2023
Nicolae Prelipceanu – laureat al Premiului Naţional pentru Poezie „Lucian Blaga” – Opera Omnia

Festivalul Internațional „Tudor Arghezi”, ediţia a XLIII-a

In memoriam Mircea Braga

Calendar al scriitorilor din Filiala Craiova a USR

„Gâlceava” dascălului cu societatea
de Gabriel Coşoveanu

Universitatea în trecere
de Cătălin Pavel

Solitar de duminică (1)
de Gheorghe Grigurcu

Ocupantul eliberator
de Nicolae Prelipceanu

„Cernăuţii şi gustul cenuşii” – Expoziţie Constantin Flondor la Elite Art Gallery
de Cristian-Robert Velescu

Cuib de barză
de Mihai Ghiţulescu

Bluesul: condamnare pe viaţă!
de Dumitru Ungureanu

Povestea unui automaton
de Gela Enea

Aurelian Zisu: un aristocrat al boemei
de Ştefan Vlăduţescu

Despre arcanele înstrăinării şi resorturile prozei scurte
de Gabriel Nedelea

O reconciliere poetică
de Gabriela Gheorghişor

lampa lui Diogene

Nimic de pe frontul de Vest sau de pe frontul din Pacific nu se apropia ca intensitate şi spectaculozitate de ceea ce aflam de la aceşti oameni
de Bogdan Şerban-Iancu

Reflexivitate şi expresivitate în poezia lui Teodor Preda
de Florian Copcea

O lume într-o cetate
de Carmen Teodora Făgeţeanu

Pe urmele Scripturarului. Dumitru Chioaru – un poet al discreţiei melancolice
de Savu Popa

Convorbiri lirice de la distanţă
de Toma Grigorie

Poeme
de Gela Enea

Poezie
de Carmen Secere

Poezie
dee Daniela Micu

Poezie
de Anca-Ioana Câdă

Poduri de teatru: un gând mai bun ce învinge ura
de Daniela Firescu

Suflete sfâşiate
de Viorica Gligor

Intimismul şi sugestia magnetică a banalului
de Gabriela Nedelcu-Păsărin

Păsările se duc să moară în Peru
de Romain Gary

Raţiunea convertită în instinct este sânge albastru
de Cătălin Davidescu

© 2007 Revista Ramuri